Blonda din rucsac

Imagine

Hai că-ți spun eu cum stă treaba cu blonda din rucsac. Ea poate fi oricine, orice iluzie a ta care reușește cu tentaculele ei să iasă prin usița din spate…le capului. Fata ta Morgana, însă o iluzie reală. Ea e cheia descifrării misterelor lumii, secretelor universului și a propriului tău blocaj. Subtil, subit și sumbru ea se târăște de sub pat, ea se rupe de casta monștrilor din dulap si ea te ia cu ea în picaj doar pentru a vedea că și atunci când pici, e bine. Durerea ține o milisecundă, iar timpul în rucsac ține infinite rotiri ale minutarului. Mi-am spart arătătorul cu gămălia de ac a ierbii din curtea privată. Am jurat credință visului și m-am pierdut mirosind vlăstarele copacilor interziși. Copacilor, fiindcă toți sunt interziși, în afară de unul. Un eden întors pe dos. Ca și mine aș putea spune. Sparg al patrulea perete cu un ciocan de aluminium doar ca să iți subliniez puterea cuvintelor învelite în metafore. Cuvântul ca toate cutitele ascuțite ce sub puteri telechinetice se înghesuie să între în rana antică încă nevindecată. Am petrecut ani ascuns în peștera necunoașterii și am surâs mereu la umbre. Am tras cu dinții de ele și am rămas cu răni în maxilar și gingii. Și totuși ce-i cu blonda asta? A facut ea ceva pentru mine? Întrebarea din start pare ridicolă și stupidă. Logic că a făcut multe. A zidit-o Manole pe Ana lui mult prea iubită în zidul mănăstirii, conservând un instinct matern și mistic? “E tristă realitatea propriei Vieți” scrijeleam odată pe o foaie. Un poem redundant cu o singură idee, ultim vers al poeziei să fiu sincer. Creativitate ce curge ca voma. Poate sunt prea plastic, dar măcar mesajul e rigid și pare a pune măști pe Fețele tuturor. E răceala ce le oferă căldură sufletelor goale în care soba a fost distrusă. Simt că aberez sub bătaia unei presupuse praștii  și totuși am sens. Blonda din rucsac va înțelege. Pana la urma ea e titlul acestei instruiri de copii. Cuvinte-copii. Oare când vor crește, se vor revolta? Vor țipa din fundul închisorii de sub scară că vor independență? Blonda m-a facut să văd. Mi-am pus ochelari negri pe ochi și am văzut viața în haș-de! Negru-moarte e negru-viață, iar albul e cruntul ger ce împietrește și sugrumă focul. Nu focul e cel ce arde pe Columna micului altar ce ni-l construim în fața unei icoane cu chipul nostru? Nu focul ne dă viață? Iadul se spune că e foc. Eu zic că e gheața! Iar dacă e foc, înseamnă că atomii sunt în continuă mișcare și așa și eu. E iadul o opțiune? Sunt eu oare prizonier într-un ceaun cu smoală ce mă fierbe “în suc propriu”, cum ar zice babele de la bloc? Blonda din rucsac ar avea răspuns la întrebarea mea. Dar răspunsul ei îl vreau? Sau vreau foaia năclăită de ceara scoasă din urechea rațiunii mele. Nu ochi. Rațiunea mea nu are ochi. Ochiul poate fi păcălit ușor. Auzul, însă, e apotropaic. Scutur barba de curcubee. Da, am barbă. E fumul cuvintelor mele si pot să fiu cine vreau. Am barbă și tricoul cu ARTPOP! Pentru că vreau și pentru că pot. Mai ales pentru că pot! Blonda din rucsac ar înțelege. Ar și zâmbi cu un zâmbet luminat de palida reflexie a oglinzii scoase de sub piele. Tatuaj temporar și detașabil asemeni măștilor de plastic ce vă domina viața! Vorba vine ruptă din matriță de un urs negru. Scăpat în grădina privată, strivește trandafirii și urlă rănit de spinii lui! Clișeu sau nu, e al meu! Și cine ar fi crezut că în absența trandafirilor, clopoțeii ce răzbat omătul amar vor sclipi de fericire. Curcubeul nu e strivit. Iluzia e creată de ochii cusuți ai măștii. Dur, ca voma de cuvinte. Revenind la scheleții din dulap. Cine îi poate identifica? Blonda din rucsac ar știi. Ea ar scoate din căciula ei albastră un răvaș ars la capete și scrijelit cu cranii. “Autoportret” zice ea fastuos în timp ce autoportretul e lipit în plastic și sufocat. Autoportret? Curcubeu sugrumat de nori și speriat de fulger. Tunetul doar acoperă țipătul ce rezultă din lumina orbitoare a fluxului de elctricitate. Crunt și zgomotos. Parcă aud măștile spărgându-se de podeaua rece a Realității. Plasticul nu e infinit. Și nici prost. Nu se sparge și nu dispare oricum. Cuvinte. Blondei îi plac cuvintele. Le poartă la gât si arunca unele după obstacole. Are rucsacul mare și eu sunt gelos. Am pus flori brunete la icoană din 2008. Că m-am născut așa ar fi motto-ul ei. Și o iubesc. E icoana mea pe care alții o sparg dar eu reușesc mereu să o lipesc la loc. Piesele nu dau aceeași imagine, ci una mai bună, mai clară. Cu fiecare spargere, cutele devin mai ascuțite și mai avide de suflet. Gheare de monstru superb se agață de mine. Salvator într-o lume a nesalvaților. Voi auzi cântecul halucinant al florilor brunete în seara asta? Mister gagastic ce bântuie umerii pe care îngerii întârzie să apară. Spre binele lor, să fiu sincer.

Pentru mai multe linguri din creierul meu : http://beardedwords.tumblr.com/

Anunțuri