Întoarcerea la conchistadori

originalNostalgia ce se adună ca-ntr-un cocon în sufletul meu de cititor amator îmi provoacă o durere dulce. De la pagini dureroase cu bunici singuri, animozități de familie, cu imposibilitatea iubirii, dominate toate de frica atașamentului, la pagini de frescă românească în paralel cu cea occidentală, trec ca purtat de un carusel emoțional.

Bărbosul de Chivu mă așează într-un trenuleț și mă împinge într-un vertigo vertiginos care ia curbe frânte cu fiecare început de sfîrșit. La fiecare frântură, tresar și mușc din scaunul din față, de multe ori din frustrarea unui sfîrșit deschis. Nevoia fatalistă a unui final închis m-a doborât de multe ori, de la vizita medicală la cabinetul doctorului Anghel, la frumoasa zi petrecută alături de boemul Harry.

Trei povești au reușit cu adevărat să-mi intre la inimă: Prin ușile larg deschise – o bucată crudă de românesc pur – Întoarcerea – o palmă peste obrazul meu – și În fața conchistadorilor – cum orientul atinge occidentul ( sau cum era Alexandru Predescu să iasă din dulap).

*

Cu respect și tremurând, țin să-i mulțumesc lui Marius pentru shout-out!

chivu

Anunțuri

trilogie

IMG_4210.JPG

Teribil și conștient, stau.
Ești lumina orbitoare și
Insipidă.
Urmez calea ce mi-o luminezi.
Bucuros și rupt de lume zâmbesc.
Elucidat mister, stau rupt de lume
Si cu tine, spre tine, mereu
Creez.

Tac acid și mă uit pieziș.
Eman căldură mai ceva ca un radiator.
Idei stupide sar din barbă,
Unsuroase cad cuvinte din dulap.
Bronșiatic tușesc două idei și
Eminent mă cred, gândindu-mă
Sincer, cât de greu mi-a fost inainte.

Trăsnet de silabe,
Eczemă de semne,
Ideologie ruptă din piatră,
Un paradox ce iese din tablou,
Biserică pustie și arsă de timp,
Estuar haluciant ce duce spre nimic,
Subtil nimic ce devine totul,
Crez dumnezeiesc în fața căruia mă închin.

M.

… I live in the sky, you come live here too …

Încep din nou să scriu cu obișnuitele-mi verbe la persoana întâi. Zâmbesc, iar urme de curcubeu se lasă ușor pe dulapurile din sufragerie. Un zgomot de mesaj mă scoate dintr-un colț întunecat de creier și mă obligă să ies în soare. Cu soare și prin curcubeu plouă cald, iar peste tot e liniște. Au adormit copii străzii, iar ziarele n-au mai ieșit de sub tipar. Timpul s-a oprit într-o îmbrățișare pe cât de utopică, pe atât de puternică. Realismul prin care curge fericire de pe blocuri mă ridică într-o nirvana pe ritmuri hipnotice. Mă arunc a doua oară de pe clădire ținându-mă de o umbrelă roșie. Gest sinucigaș, mă arunc sperând că voi pluti. Spectacol de lumini, îmi scutur barba de întuneric și o spăl cu fericire. Rup o bucată de cer, iar cu cărbune desenez un zâmbet, o îmbrățișare și un sărut. Culorile și-au regăsit curcubeul; pentru că e soare, pentru că e dorință, pentru că e departe, pentru M.

beard pug

Ucide cu blândețe

georgeAruncând un ochi spre geamul aburit, observ cu stupoare că s-a întunecat afară. O pătură de frig ce e îmbibată în întuneric e trasă de camioanele ce trec pe șoseaua de centură. Se înnoptează mai rapid decât apuc să trag din țigară.

Închid ochii cu blândețe și încep să colorez fumul cu imagini. Iepuri, șoareci și oameni. Mă uit la George, apoi la Lenny, apoi mă uit spre cer și încerc să nu plâng.

Simt miros de metal și gust de sânge. Stau în genunchi și privesc spre un petic de pământ care reprezintă un orizont limitat. Un orizont în al cărui perspectivă se afundă toți ca într-o groapă cu nisip mișcător.

Mă uit din nou la Lenny și zâmbesc amar pentru că zâmbește și el.

Pentru ca știe că e iubit. Pentru că știe că e mai bine. Și pentru că știe că tot ce s-a întâmplat, s-a întâmplat cu blândețe!

lenny

Aspirant la vid / Crescendo

blog2

Mă închin unui ecran negru. E plin de praf, iar degete de Fe se văd pe televizor. E închis și nu funcționează. Au trecut 3 ani. S-au simțit ca un calup de zile ce au trecut ca trase de cai mitici legați la o trăsură de aur.
Abur peste tot, iar laveta culeasă de pe jos din bucătărie face totul mai opac. Curg râuri de mizerie și cred că nu există cale de a mă pocăi. Tutun și alcool și tot nu simt reverie. E greu să tragi de un bagaj mai mare ca tine. E mai mare pentru că aduni și pentru alții. Nu pentru că te roagă ei, ci pentru că vrei tu. Tu, un Sisif ignorat și mucos, tragi de bagaj. Arunci o cutie și iei 3 doar pentru puțină recunoștință. Să știe cineva că exiști. Însă în vârful muntelui nu te așteaptă nimeni. Deschizi pachetul de țigări, iei o țigară ruptă, o repari stângaci și fumezi. Scoți o cască și Ride sună în surdină. Zgomotul de ultraviolență se izbește de zăpadă, încât nici polara lui Fe nu mai are efect. Mă întind pe zăpadă, verific în rucsac, Blonda lipsește. Cu gust de fier mă sufoc și zâmbesc. E frumos. Și amar.

blog

Am rupt perdeaua din bucătărie
Când am vrut să intru-n mintea ta.
A coborat un intuneric în pahar,
Iar eu te privesc ca-ntr-un sevraj.
Cad stele din peretele scobit,
Părul tău e mai fin ca niciodată.
Am transpirat tot ce-am avut pe tine
Iar tu ai plâns ca un copil fericit.
Ai deschis radioul,
Însa eu l-am scos din priza.
Te sărut cu gust de belladonna,
Iar tu te ridici și te duci pe balcon.
Din cer curg culori pastelate,
Iar pe ciment iarba creste pastelată și ea.
Te apleci pe balustrada și pici în gol,
Trecând pe lângă toate florile de primăvară.
Mori, și odată cu moartea începi să plângi,
Pentru că în final, nu ai însemnat nimic.

Albastru de Ryu

M-am trezit cu o greață grotească într-o dimineață de august. Era prea dimineață și simțeam cum fire de păr negru mă trag în perna caldă, pentru a mă sufoca și a muri. Mi-am luat încet ghiozdanul, cu cele trei agende, încărcătorul și cartea pe care Fe mi-a dat-o s-o citesc. O citesc de câteva zile bune, deși nu are mai mult de o sută și ceva de pagini. Mă chinui s-o termin pentru a-mi da singur sentimentul că pot duce un lucru până la capăt. Simt cum orice ating se face gheață, apoi sub căldură se topește. Asemeni capului meu ce se apropie de pernă.

Am avut o lună proastă. Fiecare centimetru de drum călcat devenea sângeriu, iar țipete se desenau pe pereții ce-i atingeam cu mâna. Toți țipau și toți nu ziceau nimic. Era haos. Simțeam că răspunsul ghicitorii e ascuns într-o cameră minusculă, probabil șters, probabil de vreo gură rea. Mă luptam ca fugind printr-un slalom de plante carnivore ce s-au hotărât să se devoreze pe ele însele.

Am plecat, zburând prin cadranul orologiului, înainte ca el să sune a plecare. Am plecat înainte ca porțile să se deschidă și m-am întins pe pavaj. Am băgat mâna în ghiozdan, simțind miros de Fe, și l-am scos pe Ryu. Am terminat ultimele pagini și am plâns atât de tare în cât am uitat să plâng. Am primit o palmă cu miros de carte nouă, o palmă ce m-a strivit asemeni gândacului cu intestine mov. Citind cartea o să mă înțelegi.

Cartea a plecat să-și continue călătoria către un alt suflet, iar dintre personaje, Ryu mi-a rămas în suflet. După acele file, mi-am dat seama că propria-mi decadență e o minciună în fața căreia mulți ar râde sacadat. Totul în jurul meu e de un albastru nemărginit, aproape transparent. Iar tu, Ryu, te urăsc prin propria-mi prismă, pentru că mă urăsc pe mine. Și te urăsc că am văzut albastrul acesta prin ochii tăi.

ryu

Blonda din rucsac (2)

aaaaa

(partea 1)

Stau beat și patetic și sorb din propria-mi otravă. Mă simt patetic, îmi știu condiția, însă tot simt că nu fac nimic. Duc o luptă în zadar, arunc zarurile de zid, iar fețele mi se arata albe ca varul. Arunc cu un ochi spre oglindă, acesta lipindu-se de ultima dâră de speranță lăsată de ultimii îndrăgostiți ce și-au rostit dragostea în baia plină de secrete. Mă uit cu jenă asemeni unei melodii a Adei Milea și ajung din nou să-mi plâng de milă. Mi-e ciudă că în tot procesul meu de a încerca să strălucesc, ajung să arunc cu nori spre alte entități în curs de emancipare. Și mie ce-mi rămâne de făcut? Arunc cu pumnul spre cer spre o entitate aparent inexistentă, dar care m-a condamnat spre o viață efemeră și condiționată. Trăiesc fără suflet în căutare de adevăr și sufăr când mă împiedic de veșnica minciună băgată pe gât de generații. Trăiesc într-o lume cu zei și monștrii si plâng pe ritmuri muzicale ce stârnesc fiori pe pielea transpirată. Tumultul și fiorii unei suferințe sufocate de normele societății. Nici măcar anarhist să fi fost… Orice formă de viață aș lua, tot patetic aș fi. Sufăr în liniște și privesc suflete pereche unindu-se într-un crepuscul. Vreau ce alții au și plâng când nu îl primesc. Pentru că nu e al meu. Schelet peste schelet, în propriu-mi dulap simt că nu mai am loc și mă sufoc în propria-mi claustrofobie. Îmi sap singur o groapă și mă așez cu o coroana de plumb în brațe. Bacovia râde și arată cu degetul spre mine. A te naște să mori. Lana râde la rândul ei. Își aprinde al șaptelea slim si zâmbește cu ochii în lacrimi. Suferim amândoi. Se așează în cavou lângă mine, mă mângâie pe cap, mă sărută cu o dragoste pe părul gras și râde trist. Îmi zice că viața e de rahat și că totul va fi bine. Însă cu ultimele cuvinte scapă un suspin și tace dureros lângă mine. Încerc să îmi mângâi barba însă nu o găsesc. Sunt pierdut. Mi-am lăsat busola în ceilalți pantaloni și acum încep să plâng de frică. Unde sunt? Ce vreau? Unde mă îndrept? Au dispărut toți! A văzut-o careva pe blonda din rucsac?

Furtună

 
image
 
 
 
Am observat stând trist pe un colț de canapea că un curcubeu va fi mereu condamnat să fie stingher. Un curcubeu se va hrăni mereu cu fiecare particulă de atenție ce îi este oferită și va suferi când cei din jurul lui nu înțeleg că această condiție de curcubeu e necondiționată. Îți bagi căștile în urechi și cu lacrimi în ochi îți spui că totul va fi bine și că oamenii sunt încă frumoși. Însă cât ești dispus să suferi luptându-te să ieși din toți norii ce te impiedică să fii ceea ce ești? Ajungi într-un final un ROGVAIV strivit și șifonat care-și plânge de milă singur. Realizezi că întreaga natură e impotriva ta, iar conform legii junglei, tu ești un fenomen efemer! Închei lipindu-mi eticheta de patetic pe frunte și trăgând plamupa de furtună peste culori. M-am săturat să strălucesc în neant…

Post-erou

 

20140708-124241-45761666.jpg

 

La finalul primului an de facultate, cu multă reverență și stimă de sine, aveam o pofta nebună de a face ceva semnificativ. Și sorbeam așa ușor din diferite pahare cu vise care nu îmi aparțineam, îmi dorea să ating nori pe care se aflau deja alte persoane. Mereu mi-am dorit ceea ce alții aveau deja. Îmi doream sa fiu Erou.

Au trecut 2 ani de atunci. Am aburit geamul și-am șters mizeria cu mâneca cămășii. Am realizat că nu mai vreau să fiu erou. Acum să nu mă înțelegeți greșit căci în acest context eroul nu îmi aparține.

Calc cu teamă pe o nouă treaptă. Problema e că eu sunt desculț, iar scările de lemn uitate și pline de praf sunt pline de așchii ce își așteaptă călcâiul gazdă. Dar frica a fost mereu cel mai bun stimulent pentru mine, iar de abia aștept să mă laud cu propriile „cicatrici”. Să ridic pumnul triumfător și să scuip printre dinți un „am reușit” plin de mândrie.

Blonda din rucsac a părăsit cortul din munți, am aruncat cu o lehamite de nedescris radioul ce-mi bătea în piept. Mă găsesc singur în fața valului de cuțite ce se îndreaptă telechinetic spre mine. Dar e bine, pentru că am fost, sunt și voi rămâne un GMF.