Blonda din rucsac

Imagine

Hai că-ți spun eu cum stă treaba cu blonda din rucsac. Ea poate fi oricine, orice iluzie a ta care reușește cu tentaculele ei să iasă prin usița din spate…le capului. Fata ta Morgana, însă o iluzie reală. Ea e cheia descifrării misterelor lumii, secretelor universului și a propriului tău blocaj. Subtil, subit și sumbru ea se târăște de sub pat, ea se rupe de casta monștrilor din dulap si ea te ia cu ea în picaj doar pentru a vedea că și atunci când pici, e bine. Durerea ține o milisecundă, iar timpul în rucsac ține infinite rotiri ale minutarului. Mi-am spart arătătorul cu gămălia de ac a ierbii din curtea privată. Am jurat credință visului și m-am pierdut mirosind vlăstarele copacilor interziși. Copacilor, fiindcă toți sunt interziși, în afară de unul. Un eden întors pe dos. Ca și mine aș putea spune. Sparg al patrulea perete cu un ciocan de aluminium doar ca să iți subliniez puterea cuvintelor învelite în metafore. Cuvântul ca toate cutitele ascuțite ce sub puteri telechinetice se înghesuie să între în rana antică încă nevindecată. Am petrecut ani ascuns în peștera necunoașterii și am surâs mereu la umbre. Am tras cu dinții de ele și am rămas cu răni în maxilar și gingii. Și totuși ce-i cu blonda asta? A facut ea ceva pentru mine? Întrebarea din start pare ridicolă și stupidă. Logic că a făcut multe. A zidit-o Manole pe Ana lui mult prea iubită în zidul mănăstirii, conservând un instinct matern și mistic? “E tristă realitatea propriei Vieți” scrijeleam odată pe o foaie. Un poem redundant cu o singură idee, ultim vers al poeziei să fiu sincer. Creativitate ce curge ca voma. Poate sunt prea plastic, dar măcar mesajul e rigid și pare a pune măști pe Fețele tuturor. E răceala ce le oferă căldură sufletelor goale în care soba a fost distrusă. Simt că aberez sub bătaia unei presupuse praștii  și totuși am sens. Blonda din rucsac va înțelege. Pana la urma ea e titlul acestei instruiri de copii. Cuvinte-copii. Oare când vor crește, se vor revolta? Vor țipa din fundul închisorii de sub scară că vor independență? Blonda m-a facut să văd. Mi-am pus ochelari negri pe ochi și am văzut viața în haș-de! Negru-moarte e negru-viață, iar albul e cruntul ger ce împietrește și sugrumă focul. Nu focul e cel ce arde pe Columna micului altar ce ni-l construim în fața unei icoane cu chipul nostru? Nu focul ne dă viață? Iadul se spune că e foc. Eu zic că e gheața! Iar dacă e foc, înseamnă că atomii sunt în continuă mișcare și așa și eu. E iadul o opțiune? Sunt eu oare prizonier într-un ceaun cu smoală ce mă fierbe “în suc propriu”, cum ar zice babele de la bloc? Blonda din rucsac ar avea răspuns la întrebarea mea. Dar răspunsul ei îl vreau? Sau vreau foaia năclăită de ceara scoasă din urechea rațiunii mele. Nu ochi. Rațiunea mea nu are ochi. Ochiul poate fi păcălit ușor. Auzul, însă, e apotropaic. Scutur barba de curcubee. Da, am barbă. E fumul cuvintelor mele si pot să fiu cine vreau. Am barbă și tricoul cu ARTPOP! Pentru că vreau și pentru că pot. Mai ales pentru că pot! Blonda din rucsac ar înțelege. Ar și zâmbi cu un zâmbet luminat de palida reflexie a oglinzii scoase de sub piele. Tatuaj temporar și detașabil asemeni măștilor de plastic ce vă domina viața! Vorba vine ruptă din matriță de un urs negru. Scăpat în grădina privată, strivește trandafirii și urlă rănit de spinii lui! Clișeu sau nu, e al meu! Și cine ar fi crezut că în absența trandafirilor, clopoțeii ce răzbat omătul amar vor sclipi de fericire. Curcubeul nu e strivit. Iluzia e creată de ochii cusuți ai măștii. Dur, ca voma de cuvinte. Revenind la scheleții din dulap. Cine îi poate identifica? Blonda din rucsac ar știi. Ea ar scoate din căciula ei albastră un răvaș ars la capete și scrijelit cu cranii. “Autoportret” zice ea fastuos în timp ce autoportretul e lipit în plastic și sufocat. Autoportret? Curcubeu sugrumat de nori și speriat de fulger. Tunetul doar acoperă țipătul ce rezultă din lumina orbitoare a fluxului de elctricitate. Crunt și zgomotos. Parcă aud măștile spărgându-se de podeaua rece a Realității. Plasticul nu e infinit. Și nici prost. Nu se sparge și nu dispare oricum. Cuvinte. Blondei îi plac cuvintele. Le poartă la gât si arunca unele după obstacole. Are rucsacul mare și eu sunt gelos. Am pus flori brunete la icoană din 2008. Că m-am născut așa ar fi motto-ul ei. Și o iubesc. E icoana mea pe care alții o sparg dar eu reușesc mereu să o lipesc la loc. Piesele nu dau aceeași imagine, ci una mai bună, mai clară. Cu fiecare spargere, cutele devin mai ascuțite și mai avide de suflet. Gheare de monstru superb se agață de mine. Salvator într-o lume a nesalvaților. Voi auzi cântecul halucinant al florilor brunete în seara asta? Mister gagastic ce bântuie umerii pe care îngerii întârzie să apară. Spre binele lor, să fiu sincer.

Pentru mai multe linguri din creierul meu : http://beardedwords.tumblr.com/

Anunțuri

Dialog cu poetul

Joi am avut parte de o injecție culturală plasată direct în venă, urmându-i o supradoză de poezie și somități în acest domeniu.(încercarea mea eșuată de a fi plastic)

La invitația profesoarei mele de didactica limbii și a literaturii române, doamna Emanuela Ilie, am participat la două evenimente superbe cu și despre poezie și critică literară.

Prima manifestare a minților luminare la care am participat cu emoția unui boboc de clasa întâi a fost ca parte din publicul evenimentului ”Scriitori în școli”.

Imagine

Patru persoane minunate ( Adi Cristi, Paul Gorban, Valentin Talpalaru și, desigur, Emanuela Ilie) au fost ținta întrebărilor noastre, ca într-un final, fiecare dintre ei să împartă cu noi o linguriță din uriașa lor înghețată cu ciocolată (metaforă pentru creația lor literară și da! mi-e poftă de înghețată cu ciocolată). Partea cu recitări a fost preferata mea și o spun cu mâna pe suflet; am audiat poeme precum „Copacul din mine”, „Despre infinit și lucruri mărunte”, „Un cont de socializare” și, de ce nu, „Pastel cu sâni” (rumoare și chicoteli în sală…dovada că nu ne maturizăm niciodată). Am încercat să fac niște poze, dar am fost rugat politicos și subtil să îmi închid telefonul.

Mai spre seară, am purces la Biblioteca Județeană „Gh. Asachi” la o nocturnă literară.

Imagine

Dacă la prima manifestare m-am simțit puțin agramat și incult, la nocturnă m-am simțit ca un intrus cultural. În primul rând, toată lumea cunoștea pe toată lumea (personal sau după operă). Apoi, toată lumea era talentată. Am scrijelit și eu poezii la viața mea ( câtă senectute din partea mea), dar văzând sacii de talent purtați de oamenii din acea sală de lectură, m-am ascuns în spatele revistei Cronica și am ascultat cuminte poeziile și fragmentele de proză. Mi-au plăcut enorm Larissa Danilov, Bogdan Federeac, Vlad A. Ghiorghiu și Constantin Acosmei. Deși sunt un fan pronunțat al catrenului cu rima și ritm fix ( oamenii aruncând cu pietre în mine când recunosc asta), am fost profund impresionat de acest eveniment…așa în caltate de cititor amator.

IMG_1608

IMG_1610

Închei abrupt, pentru efect poetic.

 autsaidăr

mă simt intrus pe-o autostradă de camioane.

eu, însumi, fiind o căruță cu 3 roți.

un tipar, căruia nu mă potrivesc.

ce sunt eu? autsaidăr

(alexandru t. – 10.11.2013)

Drumul spre creație

Astăzi am rămas singurel în Iași. Unii poate se întristează când rămân singuri, dar eu am văzut-o ca pe o oportunitate. Întotdeauna fluxul meu creativ o ia razna când rămân singur. Ca un drog! Oricât de plină ar fi viața mea, întotdeauna am nevoie de câteva momente în care să fiu singur…eu și ideile mele!

Mereu mi-am spus că sunt antisocial, dar, cred eu, aceasta doar o scuză pentru faptul că sunt mai singuratic. Nu sunt antisocial, pentru că ador să am prieteni! Dar momentele în care sunt singur, iar cuvintele mi se așează pe foaia cu o rapiditate ce mă uimește sunt cele mai frumoase. Iubesc să scriu când sunt singur, iubesc să creez!

Astfel, când am rămas singur, mi-au surâs mai multe gânduri, mai multe idei, imaginația mea a început să fluctueze între anumite teme, domenii și, astfel, am știut că trebuie să creez.

Cum spuneam și în postul anterior, Demon în exil, pot crea doar în anumite locuri. Nu știu de ce, doar că așa funcționez eu. Așa că am pornit la drum, pe drumul spre creație…

Cărturești!

Dacă ar fi să mă oblige cineva să rămân într-un singur loc pentru tot restul vieții, acesta ar fi prima mea alegere. În mijlocul cărților și ceaiurilor. Iubesc locul acesta mai mult decât mă iubesc pe mine. Sună stupid, dar chiar așa e, pentru că aici mă regăsesc.

De fiecare dată când vin aici, îmi vine să iau fiecare carte să o miros. Să o citesc. Și încep să debitez… Oare cum s-a decis autorul să scrie acest roman? Ce i-a declanșat supapa cognitiva să se deschidă și să lase liberă o așa comoară? Oare în ce constă drumul acestuia spre creație? Este tot o călătorie la o mică ceainărie plină de cărți?

Și tot așa, încep, pas cu pas, să devorez cartea, să îi citesc introducerea și părerile critice, care mă fac, instantaneu, să mă îndrăgostesc de ea. Nici bine nu mă entuziasmez cu prima carte, că dau peste o a doua, ce pare și mai interesantă. Și, tot așa, intru într-un vertigo continuu din care mă trezesc aproape de casă, unde trebuie să plătesc romanele culese din rafturi. Dar, din mormanul cu titluri, păstrez doar una, maxim două, care le consider mai ”importante” … dar pe cine păcălesc; toate erau importante.

De ce pălăvrăgesc atât de mult despre cărți?!

Pentru că drumul meu spre creație e pavat cu cărți. Dacă nu aveam oameni ca Dostoievski, Wilbur Smith sau King, nu cred că pasiunea mea creatoare ar mai fi existat. Fără ei, conceptul meu de a crea, probabil, ar fi fost altul. De aceea dragostea mea pentru cărți e uriașă, pentru că, fără ele, nu aș mai fi eu acum! Probabil aș fi fost vreun zombi, rupt total de partea artistică a vieții. Până și ultimii mei bani de pâine îi voi da azi pe o carte…presimt asta… Viața de student, o ador!

Ceaiul chinezesc e genial, iar cărțile din stânga mea mă privesc prea ademenitor pentru a putea continua 🙂

După ce devorez câteva prefețe, voi începe să creez. Ce? Nu știu… nimeni nu cred că a știut vreodată…

20

A mai trecut un an 🙂

Astăzi am împlinit mirobolanta vârstă de 20 de ani! Cu multe griji și fără bani!

Am încheiat sesiunea cu bine, fără restanțe, câteva nemulțumiri ( care se vor rezolva la mărire ) și un pic de piele roșie ( m-am ars….stând la soare )

..

Nici acum nu pot să cred că am terminat un an de facultate.

Parcă ieri eram un boboc amărât ce căuta Amfiteatrul P1 sau sala III.1.2. și habar nu avea ce e ăla „covriking de la Petru” sau „cafeaua aia bună de mai jos de Feea” .

Deși am trecut prin sesiunea asta ca prin cercurile iadului, descrise de Dante în Infernul său, deja îmi e dor de facultate. Mă roade curiozitatea de a știi ce obiecte interesante voi face la anul și ce tâmpenii inutile voi fi obligat să le studiez… Mă aștept la mai mult mit și literatură, și mai puțină teorie și barbologie inutilă.

Ah, și uitam să precizez…în 2 ore plec din Iași. 😦

Însă revin!!! Cât de repede… nu renunț eu la grădinile Iașului, la parcul din Copou, și , de ce nu, la Palas Mall 😆 …everybody goes there!!

..

I will be back!

Eroul

..

          Se aproprie una din cele mai oribile perioade a anului și anume : sesiunea!

Nici în momentul actual nu îmi vine sa cred că mai am o lună (și un pic), și termin primul an de facultate.  Viitorul e cu un pas mai aproape de mine. Odată cu el vine, însă, o poftă avidă de a face ceva. Ceva semnificativ, cu riscul de a fi eichetat nebun. Nu că ar fi prima dată.

Vreau să îmi găsesc un job… ca librar! Să fiu în conjurat de cărţi şi să mă pierd în marea de literatură. Sau bibliotecar.

Nu cred că exista o meserie mai perfectă decât cea a unui bibliotecar. Să fii încojurat de cărţi, majoritatea vechi. Să simţi acel parfum mistic…cu cât mai vechi, cu atât mai pătrunzător.

Fiecare parfum cu povestea lui. Fiecare poveste cu finalul ei. Fiecare final cu amprenta cititorului ei (poveştii) , care , evident, s-a regăsit în personajul acelei cărţi. Personajul în care te regăseşti şi tu. Găsesc aceasta conexiune indirectă extrem de fascinantă. Un erou al cărţii ce leagă generaţii printr-o trăsătură distinctă!

Un erou…ca un erou aş vrea să fiu vara asta…să fac ceva seminificativ.

Rămâne însă la latitudinea mea să realizez acest lucru. Acum înapoi la învăţat! Pauza de meditaţie, cu fluxul ei creativ copleşitor, s-a terminat!

Realitate vs. Fantastic

Îmi place de când mă ştiu să mă plasez la graniţa dintre realitate şi fantezie.Cumva să pot visa cu picioarele pe pământ.

Probabil de aceea ador arta și procesul creativ din spatele creațiilor lui Dali, mai bine zis a suprarealismului în general.

Nu vreau să mă adâncesc prea tare în realitate şi să ma axsez obsesiv pe alte lucruri stupide ce mă pot doborî.

La polul opus stă fantezia.Nici aici nu trebuie sa stărui obsesiv, pentru ca risc să mă înec într-o mare de lucruri abstracte şi ajung să mă mint singur.

Living halfway between reality and fantasy este ideal din punctul meu de vedere. Îmi place realul ce e cufundat în fantezie. Acest lucru mă face să fiu pasionat de el.

Tu unde te situezi? Extrema realităţii, extrema fanteziei sau la mijloc?

..

Nu pot să dorm

..

În fix 8 ore dau primul examen din pre-sesiune şi eu nu pot să dorm.

Mă simt lipsit de puteri şi trist ca şi cum tavanul camerei mele se prăbuşeşte asupra mea. Ascult Born to die şi mai-mai că plutesc.

Stau şi privesc în gol, cu slaba speranţă că aş putea vedea vreo luminiţă la capătul tunelului, ceva de care să mă prind, ceva ce să mă facă sigur pe mine.

Sunt frustrat!

Mă simt un nimic şi ştiu asta. Probabil asta face ca acest lucru să fie mult mai greu de acceptat. E beznă în cameră şi eu scriu. Asta mă face fericit acum.

Insecure!

Weak!

Sadness!

Hope!

E ora la care eu capăt o alură artistică şi simt propoziţiile că mă inundă, gândesc prea mult şi rămân să analizez obsesiv unele nimicuri pe care, unii, le consideră normale.

Şi probabil asta mă roade.

Normalitate. Normal… Normal.

Cine decide ce e normal şi ce depăşeşte graniţele lui?

Cine e el?

Cine eşti tu?

Cine sunt eu!

Da!

Nu pot să dorm.

..

Parţiale

..

Încă mai ţin minte cât de frică îmi era când veneau tezele în liceu şi mai ales cât de mult mă plângeam de materia pe care o aveam de repetat… şi cât de mult aş vrea să am acelaşi volum de materie :((

Am început cât de cât melancolic, deoarece miercuri am primul meu parţial şi totodată, primul meu examen de la facultate ever…. şi asta e foarte foarte stresant…..

E la un obiect alienat total de sfera mea de cunoaştere, şi anume Teoria Literaturii. Cei de la litere probabil mă înţeleg…

Scriu acest post nu să mă plâng, ci dimpotrivă, să mă încurajez un pic… de aceea vreau să aud şi de la voi cum aţi trecut peste primul examen/parţial din primul vostru an? Ceva sfaturi? Please? 😦

Off-topic : Pe 22 noiembrie voi participa la difuzearea unuia dintre documentarele din cadrul „British Documentary”  şi anume Moving to Mars 🙂 Dacă l-aţi văzut, vreau nişte pareri, merită văzut? Iar dacă NU l-aţi văzut, aţi dori să fac un review în care să prezint documentarul, cât de cât? P.S. Fara spoilere!!!!!!!!