Somnul ce n-i fură pe cei dragi cu extaz

11026522_960302283981209_2114143598_n

Ne naștem monștri și învățăm să ne adaptăm altor monștri. Ne alegem partenerii de crime după capacitatea de a supraviețui al fiecărui demon care își face culcuș în noi.

Am vrut să arunc în pereți cu clișeu și să zic că au culcuș în inima noastră. Dar știm cu toții că majoritatea dintre noi nu mai au inimă. Nici suflet. Nici ochi. Suntem entități pline de foc, legate de un fir subțire de conștiințe care ne împiedică să ne ridicăm de lângă ceilalți.

Nu am fi nimic fără imaginea noastră, fără ceea ce proiectăm pe propriul șevalet. Am muri dacă cineva ne-ar distruge statuia pe care o construim.

Clișeu.

Ce ne-am face dacă somnul ni i-ar lua pe cei dragi de lângă noi. Cei care, în lipsa lor totală de egoism, ne ajută cu cimentul când ne construim statuia. Imaginează-ți trezindu-te undeva, cameră, depou, pădure, iar în jurul tău să ai fețe necunoscute care jură că au ajutat la punerea fundației statuii tale.

Firul subțire de ață s-a rupt.

Suntem într-o continuă căutare de identitate. Ne plimbăm prin holuri întregi de statui, aruncăm mereu priviri strâmbe încercând să ignorăm ceea ce primim instinctiv.

Viziune dindărăt.

Scrijelesc cu unghia vopseaua de pe banca pe care stau să descopăr urmele lăsate de demonii ce su stat aici înaintea mea. Vorbind pe șleau, caut urme cunoscute. Sunt mereu în căutare de ceva să rezoneze cu mine. Caut aprobarea faptului că nu sunt nebun. Că nu sunt singurul treaz la 3 căutând firul subțire ce mă ține legat. Dar, din nou, îl caut să mă eliberez sau doar să verific dacă încă sunt legat.

Dâre de blond pe scaunul din spate al mașinii, urme de regret și miros putred. Trăiesc într-un muzeu, însă în ultimele câteva luni simt că mă îndrept spre ieșire. Urme verzi pe pereți. Scrijelite pe statui încep s-apară Fe-uri. Cu litere stacojii găsesc o bucată de pachet de țigări pe care e scris Marlene. În surdină cântă Robin.

Sunt pe drumul cel bun.
Extaz.

Anunțuri

După

Ai crede că odată cu întunericul primit în dar de la strămoși se termină totul, inclusiv granulele de timp.

Plimbându-mă pe un drum îngust, poteca mirosind a pin, mă simt ca și cum trec pe lângă același copac în mod repetat. Mereu am fugit de rutina obositoare ce-mi lasă gropi vinete sub ochi și care trage o pungă sufocantă peste fața mea.

Aș vrea sa fiu Volodia, iar tu Sașenka mea.

Aș vrea să știu că nemurirea există, iar atunci când voi termina vinul din pahar, vei fi acolo sa îl umpli din nou.

Aș vrea să fiu sigur pe faptul că dincolo de cele patru ziduri ce mă vor afunda într-un abis dezolant, voi găsi o fereastră care să îmi ofere o imagine cu tine, spre tine sau în tine.

Aș vrea ca atunci când nisipul se va termina, eu să pot întoarce clepsidra plumburie și să o luam de la capăt, fără să schimbăm nimic. Ghidați de un „popa Ioan” aș vrea ca în neant să ne ținem de mână. Și totul să vină de la sine, într-o lume în care singura problemă va fi „cafea sau ceai?”, răspunsul fiind mereu același.

Gândim prea mult, Sașenka… Dă-mi o țigară și vino în brațele mele!

 

sarut

*sursa foto: Curtea Veche Publishing*

 

Întoarcerea la conchistadori

originalNostalgia ce se adună ca-ntr-un cocon în sufletul meu de cititor amator îmi provoacă o durere dulce. De la pagini dureroase cu bunici singuri, animozități de familie, cu imposibilitatea iubirii, dominate toate de frica atașamentului, la pagini de frescă românească în paralel cu cea occidentală, trec ca purtat de un carusel emoțional.

Bărbosul de Chivu mă așează într-un trenuleț și mă împinge într-un vertigo vertiginos care ia curbe frânte cu fiecare început de sfîrșit. La fiecare frântură, tresar și mușc din scaunul din față, de multe ori din frustrarea unui sfîrșit deschis. Nevoia fatalistă a unui final închis m-a doborât de multe ori, de la vizita medicală la cabinetul doctorului Anghel, la frumoasa zi petrecută alături de boemul Harry.

Trei povești au reușit cu adevărat să-mi intre la inimă: Prin ușile larg deschise – o bucată crudă de românesc pur – Întoarcerea – o palmă peste obrazul meu – și În fața conchistadorilor – cum orientul atinge occidentul ( sau cum era Alexandru Predescu să iasă din dulap).

*

Cu respect și tremurând, țin să-i mulțumesc lui Marius pentru shout-out!

chivu

Ucide cu blândețe

georgeAruncând un ochi spre geamul aburit, observ cu stupoare că s-a întunecat afară. O pătură de frig ce e îmbibată în întuneric e trasă de camioanele ce trec pe șoseaua de centură. Se înnoptează mai rapid decât apuc să trag din țigară.

Închid ochii cu blândețe și încep să colorez fumul cu imagini. Iepuri, șoareci și oameni. Mă uit la George, apoi la Lenny, apoi mă uit spre cer și încerc să nu plâng.

Simt miros de metal și gust de sânge. Stau în genunchi și privesc spre un petic de pământ care reprezintă un orizont limitat. Un orizont în al cărui perspectivă se afundă toți ca într-o groapă cu nisip mișcător.

Mă uit din nou la Lenny și zâmbesc amar pentru că zâmbește și el.

Pentru ca știe că e iubit. Pentru că știe că e mai bine. Și pentru că știe că tot ce s-a întâmplat, s-a întâmplat cu blândețe!

lenny

Albastru de Ryu

M-am trezit cu o greață grotească într-o dimineață de august. Era prea dimineață și simțeam cum fire de păr negru mă trag în perna caldă, pentru a mă sufoca și a muri. Mi-am luat încet ghiozdanul, cu cele trei agende, încărcătorul și cartea pe care Fe mi-a dat-o s-o citesc. O citesc de câteva zile bune, deși nu are mai mult de o sută și ceva de pagini. Mă chinui s-o termin pentru a-mi da singur sentimentul că pot duce un lucru până la capăt. Simt cum orice ating se face gheață, apoi sub căldură se topește. Asemeni capului meu ce se apropie de pernă.

Am avut o lună proastă. Fiecare centimetru de drum călcat devenea sângeriu, iar țipete se desenau pe pereții ce-i atingeam cu mâna. Toți țipau și toți nu ziceau nimic. Era haos. Simțeam că răspunsul ghicitorii e ascuns într-o cameră minusculă, probabil șters, probabil de vreo gură rea. Mă luptam ca fugind printr-un slalom de plante carnivore ce s-au hotărât să se devoreze pe ele însele.

Am plecat, zburând prin cadranul orologiului, înainte ca el să sune a plecare. Am plecat înainte ca porțile să se deschidă și m-am întins pe pavaj. Am băgat mâna în ghiozdan, simțind miros de Fe, și l-am scos pe Ryu. Am terminat ultimele pagini și am plâns atât de tare în cât am uitat să plâng. Am primit o palmă cu miros de carte nouă, o palmă ce m-a strivit asemeni gândacului cu intestine mov. Citind cartea o să mă înțelegi.

Cartea a plecat să-și continue călătoria către un alt suflet, iar dintre personaje, Ryu mi-a rămas în suflet. După acele file, mi-am dat seama că propria-mi decadență e o minciună în fața căreia mulți ar râde sacadat. Totul în jurul meu e de un albastru nemărginit, aproape transparent. Iar tu, Ryu, te urăsc prin propria-mi prismă, pentru că mă urăsc pe mine. Și te urăsc că am văzut albastrul acesta prin ochii tăi.

ryu