Astăzi am rămas singurel în Iași. Unii poate se întristează când rămân singuri, dar eu am văzut-o ca pe o oportunitate. Întotdeauna fluxul meu creativ o ia razna când rămân singur. Ca un drog! Oricât de plină ar fi viața mea, întotdeauna am nevoie de câteva momente în care să fiu singur…eu și ideile mele!
Mereu mi-am spus că sunt antisocial, dar, cred eu, aceasta doar o scuză pentru faptul că sunt mai singuratic. Nu sunt antisocial, pentru că ador să am prieteni! Dar momentele în care sunt singur, iar cuvintele mi se așează pe foaia cu o rapiditate ce mă uimește sunt cele mai frumoase. Iubesc să scriu când sunt singur, iubesc să creez!
Astfel, când am rămas singur, mi-au surâs mai multe gânduri, mai multe idei, imaginația mea a început să fluctueze între anumite teme, domenii și, astfel, am știut că trebuie să creez.
Cum spuneam și în postul anterior, Demon în exil, pot crea doar în anumite locuri. Nu știu de ce, doar că așa funcționez eu. Așa că am pornit la drum, pe drumul spre creație…
Cărturești!
Dacă ar fi să mă oblige cineva să rămân într-un singur loc pentru tot restul vieții, acesta ar fi prima mea alegere. În mijlocul cărților și ceaiurilor. Iubesc locul acesta mai mult decât mă iubesc pe mine. Sună stupid, dar chiar așa e, pentru că aici mă regăsesc.
De fiecare dată când vin aici, îmi vine să iau fiecare carte să o miros. Să o citesc. Și încep să debitez… Oare cum s-a decis autorul să scrie acest roman? Ce i-a declanșat supapa cognitiva să se deschidă și să lase liberă o așa comoară? Oare în ce constă drumul acestuia spre creație? Este tot o călătorie la o mică ceainărie plină de cărți?
Și tot așa, încep, pas cu pas, să devorez cartea, să îi citesc introducerea și părerile critice, care mă fac, instantaneu, să mă îndrăgostesc de ea. Nici bine nu mă entuziasmez cu prima carte, că dau peste o a doua, ce pare și mai interesantă. Și, tot așa, intru într-un vertigo continuu din care mă trezesc aproape de casă, unde trebuie să plătesc romanele culese din rafturi. Dar, din mormanul cu titluri, păstrez doar una, maxim două, care le consider mai ”importante” … dar pe cine păcălesc; toate erau importante.
De ce pălăvrăgesc atât de mult despre cărți?!
Pentru că drumul meu spre creație e pavat cu cărți. Dacă nu aveam oameni ca Dostoievski, Wilbur Smith sau King, nu cred că pasiunea mea creatoare ar mai fi existat. Fără ei, conceptul meu de a crea, probabil, ar fi fost altul. De aceea dragostea mea pentru cărți e uriașă, pentru că, fără ele, nu aș mai fi eu acum! Probabil aș fi fost vreun zombi, rupt total de partea artistică a vieții. Până și ultimii mei bani de pâine îi voi da azi pe o carte…presimt asta… Viața de student, o ador!
Ceaiul chinezesc e genial, iar cărțile din stânga mea mă privesc prea ademenitor pentru a putea continua 🙂
După ce devorez câteva prefețe, voi începe să creez. Ce? Nu știu… nimeni nu cred că a știut vreodată…
topix^world 