acasă

20160717_133118

Îmi bate soarele în ochi şi mă trezesc cu mâna pe spatele tău. Îl mângâi şi-ţi simt fiecare tresărire. Nu vreau să mă trezesc şi arunc cu timp în ceasul din dormitor. Cu mâna stângă dau perdeaua şi rup bucăţile de nor murdărite de cărbune. Mă şterg de barbă şi de tricou şi mă arung în pat.

Am alergat o mie de kilometri căutând un curcubeu ce părea din ce în ce mai imposibil de prins. Cu fiecare groapă sărită, am reuşit să urc pe aripa unui nou fluture. Mi-e frică de fluturi.

M-am ridicat, din nou, din pat şi am pus mâna pe peretele transpirat. Din bucătărie mirosea a cafea, iar de afară venea miros de tei. M-am aplecat să închid radioul, însă am realizat că nu mai era acolo. Munca sisifică de până acum a dispărut. Tânjesc după o ţigară şi încerc să mă arunc spre geam. Mă sufoc cu aer curat şi sunt orbit de întuneric. În timp ce cad, mă lovesc zeci de ferestre ce sunt inchise şi colorate în cenuşiu. Cu fiecare centimetru de gol, mirosul de cafea se intensifică şi simt, din ce în ce mai intens, mirosul tei de afară, de lângă mine, de peste tot. Pic în gol şi pic în braţele tale.

Am mai rupt o nouă bucată de nor şi am dat la o parte colţul murdărit de cărbune. M-am şters de propriul tricou şi am început să desenez cu mâinile goale.

În surdină cântă Robin şi simt miros de casă.

Tânjesc avid după un plan terestru stabil.

Vie Lo You!

A Voile Yell Your!

..

secund

Am învăţat să mă hrănesc cu clişee şi am ajuns să stau în miez de noapte cu ochii spre creierul obosit ce îmi evită privirea. Sunt urmărit de umbre şi atingeri ascunse.

Curg urme de cafea pe marginea dulapului, iar praful se prelinge pe gândacii pictaţi multicolor de sub parchet. Parchetul se deschide şi eu intru în cutie. Ticăitul ceasului din bucătărie mă deranjează, însă mă pierd pe hol încercând să îl închid. Urmăresc mocheta şi dau peste tine. Te prăbuşeşti de podea şi mii de cristale inundă încăperea. Mă sufocă. Tuşesc. Mă întorc spre dreapta şi mă izbesc din nou de tine. Tuşesc. Mă întorc din nou. Ai plecat. Fug, iar aşchii îmi intră în călcâile deja rănite de sutele de kilometrii bătuţi în mintea mea când te căutam pe tine. Şi tu nu erai cu mine. Urmăreai acea pereche de ochelari rotunzi pe care încerc sisific să o strivesc, dar mereu sunt orbit de bliţ.

Du-mă acasă şi uită-mă acolo. Deschid ochii pentru că ceva îmi atinge faţa. E mâna ta. E caldă. Aud paşi pe tavanul camerei mele si ridic ochii. O umbră neagră cu palton şi pălărie îmi străbate tavanul şi râde demonic, şuşotind minciuni pe care ajung să le cred.

Mă bag sub pat ţinându-te de mână şi mă pun singur la măsuţa de cafea. Constat că sunt gol şi singur. Îmi ating faţa şi barba nu mai e. Mă uit pe braţul stâng şi observ că mi-am pierdut şi curcubeul. Mă cuprinde panica şi mă simt din nou sufocat. Tuşesc. Mă înec. Fug spre geam şi sar, prăbuşindu-mă pe o canapea prea mică pentru mine.

Sunt blocat într-un purgatoriu din care lipseşte uşa.

Am fost la piață și am realizat că nu am cumpărat destul timp.

Dar am mai spus asta o data. Mă repet şi fug spre clişeu. Sau spre uşă. Ca-ntr-un miraj, pun mâna pe clanţă şi cad în braţele tale. Mă mângâi pe păr, în timp ce eu plâng. Pun mâna la ochi şi observ că mi-a crescut barba. Îmi admir curcubeul de pe mâna stângă în timp ce tu îmi înmânezi o cutie. O deschid şi ma trezesc instant în patul tău. Sunt îmbrăcat în alb, iar lumea râde în jurul meu. Zgomotele devin insuportabile, iar medalia de la gât mă trage spre pământ. Nu găsesc cutia de la tine, aşa că încerc să-mi dau medalia jos.

„Locul 2” …. „Locul 2” …. „Locul 2”

Sunt urmărit de tavan, şi implicit de umbra cu palton.

„Locul 2” …. „Locul 2” …. „Locul 2”

Te caut cu privirea şi mă lovesc de cutia din parchet.

„Locul 2” …. „Locul 2” …. „Locul 2”

Închid ochii şi simt iar atingerea ta. Ai mâna caldă. Mă strângi în braţe şi-mi spui să mă calmez. Vocea ta e caldă. Îmi scutur barba de cristale şi de fum.

„Du-mă acasă şi uită-mă acolo.”

blog

lipsă de echilibru

Mi-am lipit hărţile greşit pe retină şi acum mă împiedic de busolele de pe masă. Plâng şi-ntreaga umezeală intră în hârtie, iar ea putrezeşte.

Devin mai orb cu fiecare grăunte de nisip ce cade din clepsidra spartă de perete. Eram nervos şi am aruncat cu ea spre mine.

Mi-am pierdut centrul gravitaţional şi duc lipsă de echilibru. Cu mâna pe lustră mă târăsc spre geam să ies, dar pic pe covor şi-mi distrug visele. M-am tăiat în amintirile de la gunoi şi-mi curg lacrimi din vene. Mă chinui să uit, însă, în colţ, văd perechea de ochelari rotunzi păstrată de tine. Încerc să-i strivesc, dar sunt doborât de răvaşul din portofel. Încerc să fug din nou, dar mă împiedic şi mă tai în amintirile tale. Ale tale dor mai tare. Plâng ca un patetic şi mă ascund în nori. Îmi şterg mâinile murdare de un nor, însă tricoul rămâne pătat de cenuşă. Distrug tot ce ating şi mi-e frică să mă apropii de tine.

Îmi scriu o scrisoare şi constat că nu mai stau la aceeaşi adresă. Ajung să ţip la imaginea din oglindă. Ea plânge, îşi cere scuze şi îmi spune că vrea să iasă din ramă, dar nu poate.

Iau clepsidra şi arunc spre mine. Devin mai orb cu fiecare grăunte de nisip ce cade din clepsidra spartă de perete.

Pierdut, calc peste amintiri şi dau de pieptul tău.

Gândesc prea mult…

(photo from Society6)

sâmbătă

” e ca și cum ai mușca avid dintr-o bucată de nor și reușești să alungi cea mai mare frică care se ascunde în spatele propriilor plămâni ”

În timp ce lumina soarelui încearcă să crape oblonul gros de lemn, deschid un ochi cu greutate. Lemnul vechi și aproape putred de la fereastră nu reușește să oprească fericirea.

Îmi simt gâtul uscat și iritat de la țigările fumate aseară. Și parcă e puțin frig. Trag pătura pe mine și pun capul pe piept.

Mă chinui stingher să pun RHODES să cânte, încercând, în același timp, să nu ies prea mult de sub pătură. Bătăile inimii tale mă relaxează, iar căldura pielii aduce cu ea un sentiment de siguranță.

Ridic mâna mai ușor decât privirea și ating o față. Firele mici de barbă sunt aspre și fine în același timp. Încă țin ochii închiși și mi-e poftă de cafea. Mi-e poftă de o cafea bună cu lapte, asemeni cafelei ce o cumpăram cu Fe în autogară, când așteptam amândoi pachetul de acasă și discutam care poveste de-a lui Chivu ne-a impresionat mai tare. Eu votasem cu Întoarcerea.

Mi-e poftă de cafeaua băută înghesuit în rucsac alături de blondă. Încerc să Îmi deschid celălalt ochi, însa tot nu pot. Așa că încep să îmi imaginez ascuțitoarea sub formă de glob de pe birou. Mătur praful cu privirea și mă gândesc cum încalț ciubota și calc ușor peste foițe și peste filtre și ajung la blondă. Pe ciubotă e scrijelit GMF și eu mă pierd prin voma de cuvinte.

Mă las bătut, suspin și te strâng în brațe.

Mi-e poftă de-o țigară, însa doar suspin. Brusc devin conștient de o cutie neagră ascunsă-n spatele ochiilor mei și mă intrigă pânzele de păianjen puse peste ea. Se vede cu ochiul liber că e deschisă zilnic, vopseaua de pe zăvor a sărit, iar lemnul stă să crape. Încerc să deschid ochii, însă vreau să mă apropii de cutie. Îmi trec degetele peste barba ta, ajung la ureche, apoi la părul tău. Alerg cu răsuflarea grea către cutie, încercând să evit bălțile, iar pânzele de păianjen se fac din ce în ce mai groase. Te strâng mai tare în brațe și te sărut pe piept, aproape de inimă. Trag de zăvorul șubred, însă nu se clatină nimic. Mă uit la perechea de ochelari de lânga cutie și calc nervos pe ea, în timp ce vocile din cutie râd de mine și mă chinuie. Un mic bliț mă orbește pentru o secundă. Îmi amintesc de găurile din peretele acoperit de dulap. Încerc să deschid ochii și să te privesc. Mă pun lângă cutie și observ o crăpătură. Trag de ea, așchii putrede intrându-mi în piele. Nu mă doare. Trag mai tare și simt cum devin din ce în ce mai ușor. Plutesc. Deschid ochii și mă uit spre tine. Zâmbești.

Mi-e poftă de cafea.

” hai să fumăm o țigară pe balcon ”

tumblr_o2e2kuJ8k91tvk4g1o1_500

manifest

photo-

Niciodată nu am realizat cât de mult mi-am dorit să îmi umplu piele cu cuvinte.

Am realizat, apoi, că a-ţi fi dor de cineva e o artă. Când fiecare milimetru de pixel de pe corpul tău tânjeşte după acea atingere şi acea sărutare, eşti aruncat într-un abis, vertigo, limbo, eşti prizonierul unei cuşti adâncită în rutină. Acea rutină care te striveşte cu fiecare răsucire a cheii în lacătul jilav şi lugubru.

E greu să alergi singur într-un labirint forestier. Alerg şi mereu mă gândesc că voi pica de pe pământ. Universul meu plat se va termina mereu. Voi da crezare experienţei, mă voi aştepta mereu să cad pe alt pământ plat? Va fi întregul meu Univers construit din diferite planuri plate şi aplanate de o continuă fugă după capăt?

Sunt eu norocos că am descoperit secretul de după cortina? Şi vreau să îl descopăr în continuare? Odată stricată surpriza, constat că întregul tango/slalom printre cărări nu mă face decât să vreau să ocolesc acel punct final ce mă va transpune la capătul unui alt plan plat paralel.

Îmi place unde sunt acum. E cel mai frumos plan, un loc mistic unde cântă muzică bună şi natura are grijă de tine. Între sacru şi profan, mă simt dezbinat de o durere atât de frumoasă, că totul e dominat de euforie. Iubesc, însă a ridica altar într-un spaţiu relativ precoce e blasfemic.

Aştept eclipsa şi momentul în care voi zbura alături de zeităţile cerului şi, odată ajuns pe planul plat, voi ridica steagul alb şi voi intra în templu plângând şi pocaindu-mă.

<html>

<head> happiness.php</head>

<body>

<b> A <sup> 2 </sup> </b>

</body>

</html>

epifania

epCu fiecare gram de scrum ce-mi cade pe degete și mă arde dulce, realizez că…
Tastez absent și condus de o muză beată ce-mi mângâie ușor creștetul și-mi strecoară un bilet pe care citindu-l realizez că….
Mângâi paharul de jagger trecându-mi ușor degetele peste condensul format. Senzația dominată de eliberare mă face să realizez că…
Mă uit ușor prin cadranul ceasului gândindu-mă cât de mult m-ai distrus și brusc realizez că…
Mă mângâi singur pe cicatrici și le ascund din nou într-o cutie pe dulap, iar când praful se ridică și privesc încețoșat pereții realizez că…
Dau pe gât ultima gură de jagger și zâmbesc amar la cuiul ce stă întins pe masă, cui pe care dacă l-aș ”bate”, aș realiza că…
Nu am crezut niciodată că jupind postere și lipind altele în loc mă poate face să mă simt mai gol ca niciodată, mai ales după ce realizez că…
Scotocesc și în spatele urechii după o țigară și dau peste un fir blond, iar când încep să cuget la rucsac, realizez că…
Șterg cu frică întrebare după întrebare și nu fac decât să fug din cameră în cameră și să nu-mi găsesc locul, realizând că…
Deschid geamul, strănut, îmi șterg nasul și ochii, pipăi pervazul ud și realizez că e dimineața. Realizez că e ceață și că, odată cu ea, ai apărut iar.

Somnul ce n-i fură pe cei dragi cu extaz

11026522_960302283981209_2114143598_n

Ne naștem monștri și învățăm să ne adaptăm altor monștri. Ne alegem partenerii de crime după capacitatea de a supraviețui al fiecărui demon care își face culcuș în noi.

Am vrut să arunc în pereți cu clișeu și să zic că au culcuș în inima noastră. Dar știm cu toții că majoritatea dintre noi nu mai au inimă. Nici suflet. Nici ochi. Suntem entități pline de foc, legate de un fir subțire de conștiințe care ne împiedică să ne ridicăm de lângă ceilalți.

Nu am fi nimic fără imaginea noastră, fără ceea ce proiectăm pe propriul șevalet. Am muri dacă cineva ne-ar distruge statuia pe care o construim.

Clișeu.

Ce ne-am face dacă somnul ni i-ar lua pe cei dragi de lângă noi. Cei care, în lipsa lor totală de egoism, ne ajută cu cimentul când ne construim statuia. Imaginează-ți trezindu-te undeva, cameră, depou, pădure, iar în jurul tău să ai fețe necunoscute care jură că au ajutat la punerea fundației statuii tale.

Firul subțire de ață s-a rupt.

Suntem într-o continuă căutare de identitate. Ne plimbăm prin holuri întregi de statui, aruncăm mereu priviri strâmbe încercând să ignorăm ceea ce primim instinctiv.

Viziune dindărăt.

Scrijelesc cu unghia vopseaua de pe banca pe care stau să descopăr urmele lăsate de demonii ce su stat aici înaintea mea. Vorbind pe șleau, caut urme cunoscute. Sunt mereu în căutare de ceva să rezoneze cu mine. Caut aprobarea faptului că nu sunt nebun. Că nu sunt singurul treaz la 3 căutând firul subțire ce mă ține legat. Dar, din nou, îl caut să mă eliberez sau doar să verific dacă încă sunt legat.

Dâre de blond pe scaunul din spate al mașinii, urme de regret și miros putred. Trăiesc într-un muzeu, însă în ultimele câteva luni simt că mă îndrept spre ieșire. Urme verzi pe pereți. Scrijelite pe statui încep s-apară Fe-uri. Cu litere stacojii găsesc o bucată de pachet de țigări pe care e scris Marlene. În surdină cântă Robin.

Sunt pe drumul cel bun.
Extaz.

lipsă de timp / mărțișor / 1 an

Am fost la piață și am realizat că nu am cumpărat destul timp. Mi-am aruncat orele între cele trei roșii și o bucată de brânză și am râs sarcastic în timp ce o pisică era fugărită de un câine. Am hrănit clepsidra și am realizat că și mie mi-e foame. Am ros o ultimă bucată de pâine uitându-mă  pe geam la cele două picături de ploaie ce mi se izbesc de mașină. Am aruncat cu noroi pe pânza de metal ce îmi acoperă motorul. Cu două degete am scos un miez din cămăruța strâmtă creierului meu.

Scuip bucata de pâine și îmi amintesc din nou că nu am timp. Dezlipesc mucegaiul din barbă, îmi iau haina, deschid ușa și cad în gol .

Am fost la piață și am realizat că nu am cumpărat destul timp.

m

După

Ai crede că odată cu întunericul primit în dar de la strămoși se termină totul, inclusiv granulele de timp.

Plimbându-mă pe un drum îngust, poteca mirosind a pin, mă simt ca și cum trec pe lângă același copac în mod repetat. Mereu am fugit de rutina obositoare ce-mi lasă gropi vinete sub ochi și care trage o pungă sufocantă peste fața mea.

Aș vrea sa fiu Volodia, iar tu Sașenka mea.

Aș vrea să știu că nemurirea există, iar atunci când voi termina vinul din pahar, vei fi acolo sa îl umpli din nou.

Aș vrea să fiu sigur pe faptul că dincolo de cele patru ziduri ce mă vor afunda într-un abis dezolant, voi găsi o fereastră care să îmi ofere o imagine cu tine, spre tine sau în tine.

Aș vrea ca atunci când nisipul se va termina, eu să pot întoarce clepsidra plumburie și să o luam de la capăt, fără să schimbăm nimic. Ghidați de un „popa Ioan” aș vrea ca în neant să ne ținem de mână. Și totul să vină de la sine, într-o lume în care singura problemă va fi „cafea sau ceai?”, răspunsul fiind mereu același.

Gândim prea mult, Sașenka… Dă-mi o țigară și vino în brațele mele!

 

sarut

*sursa foto: Curtea Veche Publishing*