7 ani – O poveste ruptă din realitate – Partea 1
septembrie 6th, 2011 § 5 comentarii
Pentru a proteja anumite persoane, am schimbat numele tuturor personajelor. Asemanarea cu alte persoane este pura coincidenta
.
A trecut mult timp de când nu am mai vorbit cu ea. O văd… mă vede, dar ma ignoră. Ştie că o privesc şi adoră să ştie asta. Nici măcar nu mă salută…
Totul a început acum 7 ani, într-un mic orăşel dintr-o mică ţară, de pe un mic continent. Dar nu asta contzează.
Horia, adică eu, un băiat crescut în mediul rural, foarte timid, am fost elementul surpriza atunci cand m-am tranferat la o şcoală din oraş pentru a învăţa in clasa a cincea.
Prima zi a fost oribilă datorită emoţiilor. Eram prea emotiv şi prea sensibil să o observ în mijlocul clasei.
-Hei. vino să stai cu mine în bancă. se auzi o voce venind din spatele clasei. Era Ion, unul din puţinii băieţi din clasă, care stătea singur în ultima bancă. El a fost primul meu prieten.
-De unde eşti? mă întrebă el cu un zâmbet cât de cât prostesc.
-Din X… m-am transferat pentru a învăţa aici, în oraş… vocea mea s-a oprit instinctiv odată cu intrarea profesoarei de matematică.
Atunci am observat-o pe ea… eleva din rândul mijlociu de banci. Ea şi colega ei, două surori care păreau să se înţeleagă din priviri. Iar pe langă ele, încă doi colegi care râdeau şi băteau apropo-uri care spre surprinderea mea nu le deranjau.
-Hei, tu, elevul nou… mă trezise la realitate vocea groasă a profesoarei. De unde eşti?
-Ăăă…eu s-s-sunt Horia ş-ş-ş… m-am oprit speriat şi am amuţit din reflex când toţi şi-au întors privirile spre mine. Tocmai au aflat că sunt bâlbâit… motivul pentru care am fost traumatizat la vechea şcoală a fost aflat. De unde era să ştiu că acest lucru va deveni o calitate…..
-Nu-ţi fie frică, aici suntem o familie… hai Horia, spune-ne, de unde vii?
-Din X…. ,am spus cu vocea tremurândă…
-Departe, departe ohohooooo, spuse profesoara cu un ton ce îi trăda accentul sătesc. Bine, stai jos!
Ora a trecut repede însă dominată de un sentiment crud, ruşine, nesiguranţă…
Când s-a sunat, l-am luat de braţ pe Ion şi l-am întrebat de grupul ce-l observasem la începutul orei.
-Aa! ei? Vino cu mine, şi mă luat de braţ conducându-mă către ei. După ce m-am bâlbâit în faţa clasei şi parcă mă simţeam dezgolit sufleteşte în faţa tuturor, nu prea doream să mai cunosc pe nimeni. Deja vedeam totul în ceaţă, inima îmi bătea cu putere când am auzit cuvintele ce le voi ţine minte toată viaţa :
-Bună, eu sunt Laura, ea e colega mea Bianca, iar ei sunt Grig şi Constantin.
